GRĂDINIȚA PUNCT DE COTITURĂ ÎN VIAȚA COPILULUI
“IUBIREA, UN NUTRIENT INDISPENSABIL PENTRU CREŞTEREA EMOŢIONALĂ A COPILULUI
ETAPA PREMERGĂTOARE GRĂDINIŢEI, VÂRSTA DE 2-3 ANI, PRIMA TRĂIRE A VOINȚEI
În prima perioadă a vieții sale, copilul este caracterizat de o deschidere totală față de tot ce este în exterior. Această deschidere s-ar putea numi eu și lumea mea suntem una. Toate impresiile din lumea exterioară pătrund în el, iar el le primește. Încrederea lui este nelimitată. El ar putea fi distras doar atunci când nevoile lui nu sunt împlinite sau este invadat de stimuli de exterior. Un exemplu ar fi suprastimularea care apare atunci când un părinte îi vorbește tot timpul. Ce drăguț ești! Ce ai acolo, o mașinuță, ce culoare are? A, e roșie? Și pe unde o plimbi? Și câte roți are?
Cu toate că dorința părintelui este de a interacționa cu copilul, de a vedea ce știe, această intenție aduce prea multe informații în detrimentul conectării emoționale. Și atunci copilul este invadat. De regulă, apar două rezultate posibile: fie copilul construiește un zid ca mecanism de apărare, fie se adaptează total la impresiile din exterior.
Până la vârsta de doi ani, copilul este într-o relație de atașament total față de mamă. În preajma împlinirii acestei vârste, copilul intră într-o nouă etapă: poate merge și alerga singur, începe să articuleze cuvinte complexe și să lege propoziții, unii scapă de pampers și solicită olița sau deprind mersul la toaletă. Din toate aceste motive, copilul pare că este mai independent și pregătit să se desprindă mai ușor de mamă. Iar adulții din jurul lui iau de cele mai multe ori decizia de a-l înscrie la un program zilnic de grădiniță.
Cu toții ne dorim să avem copii care să stea pe picioarele lor cât mai devreme – pentru ca noi, adulții, să ne putem vedea liniștiți de ale noastre. Pentru a crește un adult independent și echilibrat emoțional, este de ajutor să conștientizăm că, de fapt, între doi și trei ani copilul trece printr-o perioadă de tranziție.
Pe parcursul acesteia, el își obține ușor – ușor autonomia pe măsură ce capătă încredere în alți adulți decât membrii familiei sale, dezvoltă abilități de interacțiune în grup și se simte în siguranță într-un mediu complet diferit de cel de acasă.
Copilul are nevoie de părintele său până la desprinderea naturală, pentru că el este cel care îi oferă siguranță emoțională. Când separarea de părinte nu se întâmplă treptat apar atât efecte imediate (îmbolnăviri, regrese emoționale, tantrum-uri), cât și costuri pe termen lung la nivelul încrederii în sine și al sănătății emoționale pentru viitorul adult. Tot pe termen lung, acest lucru se traduce prin slăbirea relației de încredere dintre părinte și copil.
Dezvoltarea copilului este inegală. Dacă unul poate vorbi foarte bine la doi ani și poate avea un vocabular bogat, la fel de bine un copil de de trei ani care intră la grădiniță ar putea să nu vorbească de loc. Plaja dezvoltării este foarte largă. Copilul de doi – trei ani se poate juca alături de ceilalți copii, dar asta nu înseamnă că se joacă împreună cu ei, ci doar stau în același spațiu unii lângă alții, folosesc aceleași jucării, aleargă, țopăie. Iar după câteva luni pe care le petrec împreună devin mai toleranți atunci când cineva intervine în jocul lor să ia un cub, de exemplu.
Copilul la această vârstă își dorește și vrea să se joace cu un adult cât mai mult timp posibil. Este încă dependent de persoana față de care are un atașament. Se poate observa o pendulare frumoasă între nevoia lui de siguranță și cea de explorare. De exemplu, când copilul vrea să exploreze, dă la o parte mâinile mamei și se duce să își ia o jucărie, o manevrează cu multă curiozitate până când vede alt copil că se apropie. Lasă jucăria sau o ia cu el, iar apoi se întoarce în brațele mamei și de acolo privește. După un timp, dă la o parte brațele mamei și ia o altă jucărie. Pendularea între nevoia de a explora, de a ieși din bulă, și nevoia de siguranță, de familiar, este continuă.
După trei patru – luni de frecvență constantă, copilul începe să aibă preferințe și se așază lângă copiii pe care îi place, de care se simte atras, chiar dacă nu sunt neapărat compatibili. Și aceasta devine prima lui relație într-un grup.
Copiii sunt foarte atenți la felul în care reacționăm noi, adulții. Din partea noastră au nevoie de timp, răbdare, mângâiere, îmbrățișare.
În jurul vârstei de doi ani, voința copilului devine puternică. Nevoia de independență este mai mare, își încearcă puterile. Pentru a-l încuraja, îl lăsăm să își încerce puterile și să își afirme eul, îl lăsăm să fie ce vrea el să fie și ne bucurăm de fiecare dată când face ceva.
Unii copii doar se uită la grupul de copii și se hrănesc cu energia de acolo. Stau pe margine până când găsesc timpul să intervină. Dacă putem să le oferim empatie, e bine să o facem în prezența celorlalți, astfel încât ei să aibă un model. Este de preferat să nu îi îndemnăm către grup printr-un soi de încurajare de felul: Hai, mergi și tu alături de ceilalți copii, uite ce frumos se joacă ei! Cel mai probabil vor ridica un zid de rezistență. Copiii preiau toate cuvintele pe care le folosim, preiau atitudinile și gesturile noastre. Regula aceasta se aplică cu atât mai mult în relațiile noastre de familie, în felul în care comunicăm în relația de cuplu, pentru că asocierile pe care copiii le fac în primii ani de viață au o importanță covârșitoare.
După vârsta de trei ani, copilul începe să își construiască identitatea, se angajează pe propriul drum de a deveni el însuși.Putem observa la această vârstă trecerea de la Andrei face, Andrei se joacă la Eu vreau, odată cu apariția Nu-ului. Copilul devine centru propriei atenții, încearcă să afle cine este el și este interesat să descopere cine sunt părinții lui. Își descoperă unicitatea deopotrivă cu unicitatea celorlalți din mediul în care trăiește, prin comparații, vede că este diferit de ceilalți. Acesta este momentul când se îndreaptă către grupul de copii cu intenția de a lega o relație, de a se juca împreună cu ei, moment pe care îl asociem cu începutul prielnic al grădiniței.
Este, totodată, perioada opoziției, tocmai pentru că vrea să-și câștige independența față de părinții săi, să arate că poate face lucruri singur, dar mai ales că vrea să facă alegeri.
Așadar, nu întâmplător acestei etape de trei-patru ani i se mai spune prima adolescență.
